Tocmai mi-am cumparat o canapea noua. E de firma. E pufoasa, e matasoasa, e de cea mai buna calitate. Am asezat-o in cel mai bun loc din sufragerie. Dimineata razele de soare mangaie frumos suprafata lucioasa a canapelei invitandu-te de fiecare data sa stai jos sa o mangai si sa-ti bei cafeaua aburinda. Seara ma intalnesc din nou cu ea si ma strang dupa o zi obositoare intr-un colt de-al ei sa-mi savurez linistea. Ce frumos! Ce bine e! O iubesc!
Zilele trec. Amintirile se aseaza si ele confortabil pe canapea. Rutina se instaleaza. Canapeaua isi pierde luciul. Cafeaua incepe sa aiba acelasi gust. Linistea parca nu mai are nici un rost. Dar lucrurile devin atat de firesti. Atat de firesti ca te obisnuiesti. Canapeaua, acum, e un obiect ca toate celelalte. Nu ma mai gandesc ca lumina bate intr.un fel specific pe suprafata ei. Nu ma mai gandesc ca trebuie stearsa si lustruita in fiecare zi. Acum ma gandesc ca statul pe canapea e ceva banal, fiind prinsa cu lucruri mult mai „importante” ale vietii de zi cu zi.
Incet, incet renunt la fiecare obicei, la fiecare sentiment, la fiecare amintire ce s-au asternut meticulos in timp pe canapea.
Si uite asa, lucrurile se repeta la nesfarsit. Intre oameni. Intre sentimentele, visele si lumile lor. Cand ne plictisim, cand ne obisnuim, praful, uzura incep sa se asterne peste noi si renuntam. Facem greseli. Totul ne este permis. Renuntam sa mai avem grija. Sa ne mai „lustruim” din cand in cand.
…
Cineva, de curand, mi-a spus cu nonsalanta, cu obisnuita, cu plictiseala in glas, dar si cu o urma de regret ca viata in doi se schimba atunci cand n-ai bani si greutatile vietii te coplesesc intr-o masura sau alta. Ca nu mai ai chef de cel de langa tine. Ca singurul lucru care te tine legat e o casa, o masina, un copil sau probleme.
…
Gresit. Oamenii renunta… la canapele… prea usor…
Cuvinte 