Ți-am găsit romanul

       

 Cred că ți-am găsit cartea. Și spun cred pentru că tu, în esență ești un „cred”. De aceea cred că ți-am găsit o carte. Poate chiar un roman. Și am început să-l citesc. Și apoi să-l răsfoiesc și să-mi dau seama că paginile sunt nesigure și că fiecare capitol al romanului are un final-puzzle cu mai multe rezolvări. Mereu cu mai multe rezolvări. Iar asta am observat-o când am încercat să le rezolv. Complicat, întortochiat, tu, dar provocant. Ar fi fost minunat dacă acest roman al tău ar fi venit la pachet cu niște instrucțiuni, dar doar uneori când am impresia că rezolvarea pe care am găsit-o eu nu e cea corectă. Totuși, prefer să o iau de la capăt și să nu te întreb de instrucțiuni, dacă există sau dacă mi le-ai da. 

         Uneori, când stau cu tine am impresia că de fapt tu ești rezolvarea cea mai corectă și cred asta pentru că nu-l pot citi departe de tine. Nu-l pot citi fără tine. Nu are sens fără tine. Nu e o poveste, nu e un roman. Sunt niște foi cu niște cuvinte înșiruite haotic, dar care prind o formă la contactul cu tine. Tu le dai viață, tu le dai rezolvare. Tu ești cheia care întoarce romanul ca el, apoi să-mi spună povestea.

         Sunt de-abia la capitolul 4. Atât am reușit să descifrez. Ești greu, uneori. Și uneori nici tu nu mă ajuți pentru că vii și-mi amesteci rezolvarea puzzle-ului și-mi spui că nu e bine, că nu se potrivește cu tine, iar eu mă… Iar eu aș renunța dacă n-aș ști că romanul ăsta al tău e al naibii de bun. Iar pentru asta lupt și cu tine și cu romanul tău. Și-am să-ți citesc fiecare pagină și-am să-ți rezolv fiecare puzzle.