Ca la cinema

Era plină. Era plină de amintiri. Amintiri legate cu o sfoară. Amintiri legate de demoni și de îngeri. Amintiri mărețe prinse de idealuri și de vise care au dispărut. Nu erau ale mele. Erau genul de amintiri pe care n-aș fi vrut să le văd, dar totuși le-am văzut. Erau puse într-o cutie pe care n-aș fi vrut să o deschid, dar totuși am deschis-o. Era genul de cutie pe care dacă o atingeai nu aveai cum să nu te înțepi în vopseaua scorojită de vreme ce stătea așezată, acum neuniform, pe ea. Era frumoasă. O frumusețe apăsătoare. O frumusețe încărcată de oameni, de emoții, de sentimente. Era greu de dus. Mai ales cu atâtea amintiri îndesate cu măiestria vieții prin toate ungherele cutiei. Erau acolo vieți de oameni. Erau oameni. Era muzică. Era sunet. Era natură.  Erau câmpuri întregi pe care zburdau amintirile din amintiri. Visele din vis. Lumea din lume. Da! Era o lume. O lume plină de piese de teatru cu un singur regizor, un singur actor principal și acum, un spectator.

Și am luat fiecare amintire în parte. Le-am șters cu grijă de praf și le-am pus să ruleze. Regizorul stătea în dreapta mea. Observa și el. Medita și el. Actorul se plimba dintr-o amintire în alta, ba pe post de cameraman, ba pe post de protagonist. Privea, observa, dansa, se juca. Iubea. Țipa. Dispărea. Apărea. Simțea. Uneori mai întorceam privirea către ochii lui verzi poate mai spuneau ceva despre amintiri. Poate mai deslușeam o amintire pornită de la o altă amintire. Poate un sentiment, o emoție. Poate așa mai cunoșteam vreo parte din el. Numai că…. Amintirile au devenit atât de grele că am început să le simt. Să le simt eu deși nu sunt ale mele. Să le simt partea nostalgică. Îmi era… nu știu cum… Îmi era frică…. Îmi era lipsă…. Îmi era gol în stomac și nod în gât… Îmi erau mâinile tremurânde…. Dacă o să ajung și eu într-o căsuță de-a regizorului….? Dacă eram la fel ca toate celelalte…? Dacă voi ajunge și eu o piesă prăfuită, încărcată ce va stârni nostalgie și atât. Dacă ochii ăștia verzi mă vor privi de undeva, cândva ca la cinema? Ca pe un singur personaj la fel ca toate celelalte, care își joacă rolul atât cât se poate apoi dispare în amintirile lui fără a mai găsi vreun drum înapoi. Fără a mai avea șansa să mai aștepte o viață, un moment, o amintire….

Despre Crina

The words I write are telling my story...

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Bloguri, Bloggeri si Cititori
Follow Cuvinte on WordPress.com
%d blogeri au apreciat: