Echilibru și precizie

1524733_536808603093601_1199485887_n

Omul în armură și cu inimă de înger, vi-l amintiți? Nu l-am mai văzut de mult… Mi-e dor… Nu e multă distanță. Mă desparte de el lumea. Și lumea are țepi. Țepi mai mari și mai dureroși decât aș fi crezut. Pe ei nu-i pot îndura. Nu le pot îndura cruzimea. Aș transforma țepii ăștia în flori, în calești care să mă poarte pe tărâmul lui. Acolo e liniște. Acolo sunt eu. Acolo eu îmi dau jos armura. E o nebunie, dar sufletul meu nu-l poate respira pe al lui decât așa. Nu-i pot vedea zâmbetul decât așa. Așa pot să-mi încălzesc inima. Așa pot fi eu. Acolo pot fi eu. Acolo e echilibru, e precizie. E lumea lui echilibrată în dezechilibru și precisă în imprecizie. Și când mă gândesc că uneori e complicat, complicat în complicat care rezultă întortochiat. Atât de complicat că mă complică și pe mine, mă pierde în lumea lui de labirint. Mă lasă să rătăcesc până când mă ghidează înapoi cu mirosul lui amețitor de precis. E un labirint care traversează distanța, pe care de multe ori, dacă reușesc să calmez lumea de aici, îl simt. Îl simt pe el, ființa, pe el, armura cu inimă de înger. Mâinile, zâmbetul, ochii, buzele, sufletul, viața, lumea… E ca un nor luminat ce vine în treacăt pentru câteva secunde. E ca și cum le trimite el să fie sigur că nu-l uit. Să fiu eu, apoi sigură că e aici. E aici chiar dacă e acolo. Și nu vreau să-mi imaginez ce pățește armura lui… Țepii lumii ăsteia crude sunt mai puternici și poate îl zgârie, îl zgârie pentru mine. Iar eu stau aici, neputincioasă… Scalvă a propriei armuri, a propriei lumi.

Și totuși, la un moment dat, în marea asta de țepi am reușit să găsesc o caleașcă ce m-a dus pentru câteva clipe pe tărâmul lui.

Stătea pe scaun, în poziția lui obișnuită. Mă vede. Zâmbește. Zâmbesc. Armura nu-i era prea zgâriată. Apăruseră noi însemnări. Era bine. Era întreg. Îi privesc ochii, ochii lui verzi de care îmi era atât de dor. Mă apropii și-l iau în brațe. Îl strâng cât pot de tare cu mâinile mele mici de copil. Țepii îmi pișcă pielea puțin, apoi ușor, ușor încep să nu-i mai simt deloc. Nu mai avea armura. Îi simt mâinile cum urcă pe spate până-mi ajunge la ceafă. Își împleticește degetele printre șuvițele-mi de păr. Mă ridic pe vârfuri să-l ajung. Mă sărută. Și-mi dispare lumea. Îmi golește mintea și-mi umple sufletul. Acum e echilibru. Acum e precizie. Acum e perfect. Mulțumesc.

Despre Crina

The words I write are telling my story...

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Bloguri, Bloggeri si Cititori
Follow Cuvinte on WordPress.com
%d blogeri au apreciat: